Dust in the wind

  • Sharebar

De ieri, de când am aflat că mama lui a murit, m-am neliniştit într-una. Ştiam că erau inseparabili şi că acum, cu ocazia asta tăioasă, s-a rupt şi cordonul lor ombilical. Faptul că-l părăsise la 86 de ani era oarecum în firea lucrurilor, dar vestea că funeraliile aveau să se ţină la crematoriul uman ne-a descumpănit puţin.

Petru a ţinut să se uite la Hasta la vista din poala mea,  până la sfârşitul filmului. După, a insistat să doarmă  între noi, în "patu mae". Toată noaptea m-a bătucit cu picioarele în burtă, în timp ce în minte se derulau scenarii chinuitoare.

Mi s-au părut departe şi deloc amuzante poantele care-mi ieşeau natural la petreceri, încercând sa-mi închipui momentul în care copiii mă vor arde. Apoi posibila întrebare când plecau într-o vacanţă şi priveau către sticla în care eram praf: "O luăm şi pe Cenuşăreasa la mare?"

Apoi am râs cu poftă închipuindu-ne cum ar fi să oferim un  voucher cadou pentru pachetul de incinerare  nr. 1, sau pachetul nr. 2 lux, cu naturaleţea cu care oferi un voucher la un salon de masaj.  

Insă nimic din umorul voluntar de mai sus nu m-a salvat astă noapte. Nu reuşeam să conciliez în minte momentul în care mama lui va fi între noi, apoi va dispărea de pe faţa pământului ca un duh într-o lampă. S-a făcut 11:30 şi ne-am îndreptat către Institutul de Medicină Legală. Lângă, urma să găsim Crematoriul uman.
Cât ne-am rătăcit pe o stradă, am simţit cum mi se strânge inima ca o smochină, în piept.
- Sunteţi pentru incinerare?
- Absolut!
- Intraţi repede în sală. A început.
Sala este mare şi neprietenoasă.  În faţă, sicriul este aşezat pe un piedestal jos, de marmură neagră. Slujba religioasă este oficiată de singur părinte şi are un aer sec, de procedură. Se termină scurt, cântăm veşnica pomenire legănând o colivă, apoi o funcţionară dezleagă aţa cu care sunt legate mâinile şi picioarele.
- Vrea cineva să-şi ia rămas bun?
Sora defunctei, cealaltă octogenară care însufleţeste petrecerile pe la care trece, încearcă cu greu să ajungă lângă sicriu. De fapt, ca să ajungi lângă el trebuie să te lungeşti, piedestalul fiind lat nefiresc, iar sicriul aşezat în mijlocul lui, pe o insulă.

Siamezele, cum li se spunea, se despart, apoi vine rândul prietenului nostru să-şi ia rămas bun de la mama lui. Îl simţim vulnerabil şi trist, ca un copil care-şi conduce mama frumoasă în gară.
Un funcţionar apărut pe o uşă îl întreabă dacă poate să dea drumul la tren.
- Da!
Mă aştept să apară doi impiegaţi de mişcare care să ridice bagajul şi să dispară pe una dintre cele două uşi. Apoi va urma să apară un afişaj cu următoarea staţie din drum, iar noi să fâlfâim batistele albe legate de colacul împletit.

Dar nu. Piedestalul de marmură neagră se desface în două, pământul se crapă şi mama se duce la fund. Încet, ca-ntr-o poveste, o conducem cu privirea încremenită până nu se mai vede nimic. Copilul ei rămâne deasupra, uitându-se prostit cum se scufundă cea mai frumoasă şi blondă mamă în marea întunecată din asfinţit.

Piedestalul de marmură se închide la loc. Pe el, nu mai rămâne nimic. Prietenii sar să-l acopere cu flori şi coroane, fiind imposibil de acceptat că a dispărut o lume.

Acasă, îmi zâmbeşte frumoasă şi radioasă din fotografii. Îşi ridică copilul în sus, ca şi cum l-ar arunca înspre cer, apoi îl sărută cu poftă. Încă îl mai arunc pe Petru la cer (încă nu e cât mine) şi-mi înfing dinţii cu poftă  în carnea lui fragedă.

Când se întoarce, sunt tot aici. Sunt doar pentru el, pentru Sebastian şi pentru micuța mea Sofia. Îi divinizez şi cum să nu te închini la tot ce se vede din Dumnezeu? Prietenul meu a fost un copil divinizat de mama lui. Ii va fi si bine,  ii va fi si greu! 

(Miercuri, 12 decembrie 2012)

Comentarii