Sihastria, loc cu verdeata

  • Sharebar

Cine nu a ajuns în cimitirul  Mănăstirii Sihăstria niciodată, trebuie să-şi treacă drumul în plan. Am ajuns într-o dimineaţă de vară, cu răcoare si rouă, mânată de cele trei cancere cu care lupta în acelaşi timp familia mea. Am lăsat  mănăstirea in spate, după ce ne-am  tulburat de pereţii pe care scria "aici nu se manaca carne; cine va manca, va fi afurisit", şi am luat-o  pieptiş  către  un mic deal. Eram primii vii dintr-un cimitir în care, nu poti sa rămâi de tot, decât dacă eşti sfânt. La fiecare mormânt ardea câte o candelă, şi unde iţi intorceai ochii, vedeai flăcărui pâlpâind.

Pentru ca ştiam din cărţile mănăstirii toate figurile care se nevoiseră la Sihăstria, am zburdat printre cruci ca să-i salut pe toţi bătrânii mei dragi si nepreţuiţi.  Părintele Ioanichie Moroi, poate cel mai viteaz si smerit bărbat care a călcat pământul sfânt al Sihăstriei, ma privea şugubăţ dintr-o poză ovală. Parintele Cleopa, care am regretat mereu că a murit înainte să se nască dragostea mea pentru Hristos, m-a întâmpinat cu barba lui albă de pe coperţile de cărţi. Cand mă aplecam mai bine să citesc feţele de pe cruci, aud în spate un glas:

- "Undi - i Părintili Ioanichii Bălan?

Am tresărit, de parca mă prinsese de fustă o mana ivită brusc din pământ.  Era o băbuţă gheboasă, uscată, cu ochi spălăciţi, ca două albăstrele trecute şi plină de zvâc. Nu m-aş fi mirat să facă roata între două morminte şi să se aşeze lângă noi în şpagat. Probabil că înlemnisem de tot şi n-am reuşit să-l indic pe Ioanichie al ei, pentru că a repetat:

- "Undi - i Păritili Ioanichii, că am o vorbă să-i spun!

Am luat-o de braţul învelit intr-un pullover negru kaki, cum avea si bunica mea şi am dus-o la crucea sub care stătea cronicarul tuturor sfinţilor din ţintirim.

Eram prea uimită de bătrânica, aşa că m-am aşezat pe lânga ea, făcându-mi de lucru la o alta adresă.

- Părinti Ioanichii, de-amu vin şi eu la tini. Ti rog să nu mă laşi şi să mă aştepţi,  că grozav mi-i di frică.

I-a mai spus ea ceva, dar era un secret spus in şoaptă.

Am aşteptat-o să termine şi am ţinut-o de braţ, să nu-mi scape:
- Il cunoaşteti pe Părintele Ioanichie?
- Da’ cum nu? Era duhovnicul meu.
Doamne, mă uitam la ea ca la un dinozaur.
- Şi cum era ca duhovnic?
- Da’ cum să fie? Era aşa di buuuun. Ti lua di jos, di undi erai şi ti ducea cu binişorul sus.
- Ce fel de viaţă aţi avut?
- Grea! Am rămas văduvă la 30 de ani cu 3 copchii. Casa mea era ultima casă din sat şi tari greu am muncit pentru ei. Da’ acuma nu sunt vrednică di cât di bini au ajuns.
- Şi nu v-a fost greu să-i creşteţi?
- Da ci, eu i-am crescut? Dumnezău i-a crescut. Eu doar am avut grijă di ei.

Aveam un clocot de plâns care urca pana sus. Îmi doream din toata inima sa nu fie doar o poveste, pe modulul "mana intinsa care nu soune o poveste nu primeste pomana". Şi când mă gândeam ca ultimul mitic, babuţa mea se întoarce brusc pe călcâie (v-am spus ca era sprintenă foc) şi-mi spune:

- De-amu eu  plec, ca să mai prind oleacă di la slujbă!

Şi ca o fetişcană cu gheb, s-a îndepărtat de noi într-o secundă. Mă uitam dupa ea ca-n transă. Parcă simţindu-mă, s-a întors brusc, m-a privit în ochi, deşi nu vedea să citească pe cruci şi mi-a spus:
- Poati ni videm la uşa raiului ....

 Şi s-a dus!

Am hohotit pe un mormânt până a început să se umple de lume. Am o senzaţie dureroasă că nu era o batrânică oarecare. Peste un an, l-am născut pe Nectarică, cel de-al treilea copil. Una dintre cele mai mari rugi  este să nu se împlinească şi partea cu ultima casă din sat!

Comentarii