Luxul suprem

  • Sharebar

A doua vizita la Crematoriul uman Vitan Bârzeşti a avut loc marţi. (Prima vizita, aici: http://www.otiliasava.ro/articol/20/dust-wind) De astă dată fără slujbă religioasă răspopită, ci doar între noi, oamenii. Aşa cum doar la a doua vizionare a unui film remarci câte ţi-au scăpat prima oară, abia acum am auzit ţârâitul metalic, ce anunţă coborârea sicriului. La fel de sinistră mi s-a părut şi acum desfacerea soclului în două şi coborârea defunctului pe drumul lui fără întoarcere.

La prima incinerare nici nu s-a pus problema să coboare cineva pe scări, unde sălăşluia cuptorul de oameni. Acum s-a creat un curent de opinie şi cea mai mare parte din adunare s-a scurs la subsol. Sicriul ajunsese jos odată cu noi. Prin lumina opacă, ca-ntr-o peliculă veche, l-am văzut pe defunct scos din sicriu şi pus pe o lopată, ca o pâine gata de copt.  Sicriul a trecut gol pe o şină, iar lopata s-a îndreptat spre cuptor. Frica de apă a fost mult depăşită de frica de foc, proaspăt descoperită. Prin uşa deschisă, focul galopa animalic, ca un monstru flămând, gata să te înghită.

Dacă sus părea o procedură curată şi civilizată, cu aer ceremonios, de film american, jos mi s-a părut o uzină sordidă şi dezumanizantă. Defunctului i se întâmplau lucurui cumplite, pe care nu le bănuisem la cealaltă incinerare. M-am cutremurat la gândul că puteam să plecăm după ce sicriul a coborat cu liftul, aşa cum am făcut prima dată, fără să cunoaştem niciuna din patimile de sub noi. Momentul aruncării în foc este o traumă în sine, având o violenţă greu de asimilat. Uşa s-a închis la loc, lăsând ochiului o ferestruică rotundă, pe unde se  putea urmări încrâncenarea focului sălbatic.

Am urcat la suprafaţa şi nu reuşeam să mă împac cu gândul că în timp ce eram acolo, strânşi ghem,  defunctul ardea într-un cuptor sinistru. Felul abrupt în care vieţile noastre au fost despărţite de legi omeneşti şi gândul că o luase singur pe drum, fără să poată fi urmat, deşi erau cele mai grele momente, m-au paralizat până târziu, în noapte. Gândul la singurătatea  cumplită, unde nu mai e loc pentru jumătăţi care s-o umple, gândul otrăvit că suntem pe cont propriu când murim, m-a făcut să trăiesc ziua de ieri cu frică. Mi-am pipăit braţele, mi-am urmărit pulsul şi m-am bucurat prosteşte că astăzi sunt un om viu. Am ştiut că viaţa, de care ne plângem în fiecare zi, este luxul suprem. 

Comentarii