Panza de paianjen

  • Sharebar

Maria  este una dintre icoanele feminine pe care timpul le-a conservat natural în memoria mea afectivă. Cu ochi de copil, o vedeam o zână bună şi blondă, purtând o pălărie şic de Bucureşti. Cu ochii absolventului de scoală, care încerca sa-şi facă un rost în Bucureşti, am putut să o studiez îndeaproape.  

Activă, deschisă, o gospodină desăvârşită care gătea dintr-un registru ardelenesc,  mereu  zâmbitoare şi pozitivă - îmi lasa sentimentul că nimic nu va putea să-i schimbe mina de om fericit.  Cel mai mult mă uimea generozitatea cu care isi deschidea casa tuturor cunoscuţilor care tranzitau Bucureştiul pentru o zi sau  două şi nu aveau unde să stea.

Aveau un singur copil, in clasa a IV a, cu care făceam teme şi mă jucam. Şi pe micuţ îl ţin minte in detaliu, pentru că avea niste replici uimitoare. M-a văzut că îmi fac rugaciunea în fiecare seară şi m-a întrebat de ce cred în Dumnezeu. Dar tu nu crezi? l-am intrebat şi eu. "Dumnezeu nu există! Dacă ar exista, nu aş avea un tată atât de bou".

Nu era bou, doar că îl copleşea şi sufoca, din prea multă dragoste. Au trecut 15 ani în care am locuit în acelaşi oraş, dar ne-am vizitat de parcă locuiam în ţări diferite. De fiecare dată aflam prea târziu că fusese ziua ei şi nu i-am spus "La mulţi ani!" nici de data asta. Voiam sa-i cumpar un cadou şi  să-i mulţumesc pentru toată bunatatile cu care m-a rasfatat cât am stat la ei. Aşa că anul acesta, ca niciodată, am primit un telefon de atenţionare de la cei din casă, care mă rugau să-i trimit un mesaj.

Am simţit nevoia s-o văd. Am cumpărat smacuri de faţă, care plac oricărei femei şi cu toată trupa de iezi m-am înfiinţat la uşa ei. Stăteam în curte deja de 10 minute, cu ceilalţi învitaţi şi ea nu se mai iţea de nicăieri. Am găsit-o înauntru, într-o depresie infiorătoare. Prăbuşită pe o canapea, anesteziată cu rom  şi scuturată de hohote grele de plâns. Era cumplit de tristă şi de nefericită şi aşa am aflat că pânza de păianjen i-a venit de hac până şi ei. Cum nefericirile nu vin niciodata singure, exact de Sfanta Maria s-au trezit nişte comunitari  să-i ridice maşina din faţa coaforului la care încerca să-şi ridice moralul . Frecuşul recuperării şi banii plătiţi inutil au fost picătura care a umplut paharul nefericirilor ei seculare. Am aflat cu stupoare de la băiatul ei nihilist că, periodic,  a traversat o depresie mai mica sau mai mare, cu plânsete interminabile şi încercări de suicid.

Păianjenul a reuşit să mănânce, în timp, tot ce era mai frumos şi mai bun în tovarăşa lui de viaţă.  Mâncase până şi sforile de care aceasta se ajuta în lume, ca să danseze sceneta unei doamne vesele şi fără grji. Din femeia frumoasă şi diafană, cu care mi-am dorit de fiecare dată să semăn puţin, rămăsese o ceapă amară,  care izbucnea în reprize scuturate de plans, de cate ori încerca să reia povestea cu bretonul şi maşina călătoare.

Am luat loc lângă ea şi i-am ţinut mâna în palme. Sofia a insistat sa-i ofere cadoul pe care i l-am ales împreună (draga de ea, credea ca e de-ajuns sa primeşti un dar) şi când a scos demachiantul din plasă,  a izbucnit în râs. Rujul i-a desenat pe faţă un zâmbet absolut şi pentru prima oară, a reuşit să glumească: "S-ar putea să am nevoie! Cum ai ştiut?" N-am ştiut nimic, dar am ştiut cum ar fi fost viaţa mea dacă nu scăpam la timp de păianjen. Şi mi-am reamintit ceva important: de câte ori sunt întrebată care este magia din ochii mei cuminţiţi şi liniştiţi (într-o lume nebună!), ar trebui să încep şi să termin aşa: sunt iubită! Atât!

Comentarii