Piersicul trasnit

  • Sharebar

Doamna Nedelea Theodora locuieşte singură, într-o căsuţă plină de cărţi şi amintiri. Are 92 de ani, insomnii, o luciditate uimitoare, erudiţie, umor şi un spirit fermecător. Stăm una lângă alta, pe scaunele din mijlocul incaperii. Mâna ei o caută pe a mea, ca şi cum povestea se va transmite prin piele. Vorbim despre bustul soţului, medic veterinar, căpitan în cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru că a salvat de la moarte calul generalului, chipul lui frumos a fost săpat în bronz, în semn de recunoştinţă.

Dincolo de povestea bustului, cu care doamna nu a putut locui sub acelaşi acoperiş decât după moartea soţului, sunt interesată de textura ei sufletească şi de propriile fapte de vitejie. Îmi strânge mâna cu putere, ca o nevoie stringentă de afecţiune şi atingere. Îi mângâi pielea pergamentoasă, şi-mi pare rău de catifeaua care a murit.

Care este cel mai mare regret?
Că m-am nascut peşte. Că n-am putut să traiesc pentru mine, ci veşnic pentru ceilalţi. Veşnic atentă la nevoile celui de lângă mine.

Dacă v-aţi întoarce, ce n-aţi mai face?
În primul rând, nu m-aş întoarce pentru nimic înapoi. Sunt un om obosit. Iar drumul a fost greu. Şi prea lung. Dar asta nu depinde, din pacate, de mine.

Lung? Unde v-aţi fi oprit, dacă aplicăm liberul arbitru? 
M-aş fi oprit pe plajă. Apoi, precum laponii, aş fi luat-o către ocean, fără de întoarcere. Dacă regret ceva, regret că nu m-a lasat Dumnezeu laşă. 
Deci, v-ati zbătut ca un peşte, pe uscat.

Aţi fost iubită?
De mamă, nu. Nu m-a dorit. Şi mi-a spus-o încă de când aveam 5 ani. Eu n-am stiut ce înseamnă o imbrăţişare, o vorbă bună, un sărut de mamă.

Aşa a fost, până la sfârşit? N-a venit momentul în care să spună că-i pare rău?

Mi-a spus, înainte să moară: “Iartă-mă, Dorina!” dar să vedeţi de ce…În curtea noastră creştea un piersic trăsnit. Făcea 4 piersice uriaşe. Nu vă puteţi imagina cât de mari puteau fi. Eram convinsă că piersicul crescuse dintr-un sâmbure scăpat de americani din avion, după război. Şi mama, aflată pe patul de suferinţă, privea pe gemuleţul din fundul camerei , de unde vedea o piersică uriaşă. Mă ruga într-una să i-o aduc şi de fiecare dată îi spuneam că nu e coaptă. I-am adus piersice din piaţă, am amăgit-o că sunt din curte, i-am explicat mereu că piersica verde o va strica la burtă şi-i va face rău şi că ar putea-o de-a dreptul omorî, dar mama făcuse o fixaţie.

După ce a murit, m-am apropiat de ea. Ce credeţi că am gasit sub pernă? Piersica verde, muşcată. 
Deci, a muşcat din fructul oprit…
(Zambeste) Da.

A fost iubire?

A fost. Dar 10 zile pe luna. În rest, el era plecat, iar eu singură. Avea un dar extraordinar sa versifice. Prima vedere pe care mi-a trimis-o a fost “Fata cu ulciorul”, a lui Grigorescu. Pe spate, era scris: Nu-ţi trimit fata cu ulciorul /ea este doar un mesager /pentru că nu setea trebuie să-mi stingi/ci insusi dorul.

Anticipaţia a fost corectă. Întreaga viaţă a stat sub semnul dorului, la cât de puţin timp aţi petrecut împreună.

Cum ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi râs? Tristă. Dar să ştiţi că ştiu şi să plâng. Să prea plang. Astăzi este cea mai fericită zi din viaţa mea. Mi-aţi umplut-o. Ne desparţim, promiţându-i că o voi suna. Ea nu-mi promite că va raspunde. Aşteaptă în fiecare zi să plece către ocean.

 

Comentarii