Dragostea de tata

  • Sharebar

Pe doamna Nedelea, văduvă de veteran de război si povestea piersicului trasnit le cunoasteti de la prima aniversare petrecuta impreuna.http://www.otiliasava.ro/articol/66/piersicul-trasnit

Nascuta pe 5 martie 1922, intr-un timp in care mamele isi doreau sa aduca pe lume baieti, pentru ca tara pierduse prea multi in razboi, Theodora Nedelea n-a fost iubita de mama. Dar a fost divinizata de tatal ei, cel mai priceput tamplar.

"Mi-a spus: „Dorina, cat traiesc eu, o sa-ti fie bine!” Fusese trimis să lucreze la vagoanele saloane regale si deseori în străinătate, ca să se inspire.

La prima deplasare în străinătate, tata mi-a adus prima mea păpuşă de la Potsnan/Polonia. Aveam 9 ani. Culmea este ca nu mi-a dat-o, pentru că voia să-i facă mobilă. Şi i-a făcut mobilă de păpuşă, cu toate detaliile. I-a facut baie, dormitor, dulapuri. Avea de toate papusa mea.

In 1943 tata mi-a adus un catalog de mobilă pentru a-mi alege mobila dorită. Eu mi-am ales, iar el mi-a făcut un dulap cu 5 uşi si un pat studio, cum se purta pe atunci. A eliberat prima camera a casei de tip vagon, pe care au transformat-o in camera mea.

Casa noastra avea 4 camere de zi si doua de paianta. In una dintre camerele de paianta din spate locuia si bunica, paralizata de 10 ani. Daca va vine sa credeti, bunica era bolnava de cataracta si pe vremea aia nici nu se pomenea de operatie. Cat a stat 10 ani in pat, s-a vindecat de catarcta. Ne citea povesti si croseta ciorapi pentru barbatii din familie.

Poate stiti si dvs, in 04 aprilie 1944 a avut loc primul bombardament în Bucureşti. Toată Calea Griviţei a fost distrusă. Rămăseseră in picioare doar casa noastra şi biserica.

Tata era tâmplar la Atelierele Griviţa. La bombardament au făcut două tranşee, una pentru tâmplari, una pentru administraţie. Si eu lucram la Atelierele Grivita, în administraţie. Au coborât în tranşee cu totii, iar tranşeea tâmplarilor a fost acoperită de pământ. Atunci au murit toti tamplarii!

Am crezut că si tatăl meu era mort si am leşinat. Tata a fost cel care m-a trezit din lesin. Fusese chemat la director şi scăpase. Dupa soc, n-am mai vorbit trei zile. Tot atunci mi-a albit o suvita si asa am ramas alba o viata intreaga.

Tata ne-a dus pe toţi la tară, mai puţin pe bunica, care refuzase. Desi ii pregatise o caruta in care sa stea intinsa, bunica a fost hotarata: „nu plec, pentru ca nu vreau sa mor pe drum! Vreau sa mor aici, in casa mea”

In 28 iunie 1944 a avut loc ultimul bombardament în Bucureşti, care a culcat la pamant ultimele redute: casa noastra şi biserica de pe Calea Griviţei. Bunica a supravieţuit, în singura cameră, de chirpici, care a mai ramas în picioare, fără uşă. A murit saraca dupa 5 ani, in 1949.

Asa am ramas fara mobila pe care saracu' tata o facuse special pentru mine.

Am strâns din dărâmături cărămizi pentru o cameră si asa am stat laolata toti cei 5 membri ai familiei noastre.

Tata a murit in 1964. Am fost devastata. Coboram din tramvai si de 3, 4 ori pana acasa, ca sa ma linistesc.

De asta traiesc in trecut. Ma gandesc des la tot ce a fost.”

Ne-am despartit cu greu. Ca si anul trecut, i-am spus ca astept cu nerabdare sa ii sarbatorim aniversarea urmatoare impreuna. Doamna Nedelea nu s-a razgandit. Inca asteapta in fiecare zi sa plece la ocean. II este dor de sotul ei, „Vreau sa ma duc la barbatul meu”.

 
 

Comentarii