Doamna Bujor

  • Sharebar

Veteranele de razboi - femei rare in viata romanilor, care ar trebui protejate ca o specie pe cale de disparitie.

Se numeste Bujor Maria, are 93 de ani si si-a servit tara ca soră medicală pe front.

Când a început războiul era în curtea Bisericii „Domniţa Bălaşa” din Bârlad. Două bombe au căzut pe camerele unde locuia împreună cu sora sa şi sub ochii lor au ars toate lucrurile pe care le-au strans cu atat de multe sacrificii. Au ramas cu hainele de pe ele, fara aparare in fata unui monstru care a sters de pe fata pamantului intr-o secunda, toata istoria lor personala. Un om bun de la poliţie le-a dat paltonul soţiei lui, pe care l-au purtat pe rând, cele două surori. „Mi-a rămas halatul de pe mine şi medalia „Domniţa Bălaşa”, care atesta ca terminasem studiile la „Brâncovenesc”.

Bunicul era veteran, luptase în război. Tatăl meu era veteran, luptase în război, de unde s-a intors acasa intr-un pat din care nu s-a mai ridicat niciodata. Bunicul fusese împroprietărit de stat cu 6 ha de pământ la Iveşti, aproape de Podul Turcului. Primise şi tata 4 ha de pământ, dar într-o comună prea îndepărtată ca sa ne fie de folos. Am rămas cu pământul moştenit de la bunicul, pe care trebuia să-l lucram ca sa  aveam ce mânca.

Când a murit tata, sora mea cea mică avea doar 6 ani şi de toti eram  5 copii. Cu toţii ne-am străduit să fim cinstiţi şi să-i ajutam pe cei din jur.

Unul dintre fraţii tatălui, maior în poliţie, ne-a ajutat dupa ce am ramas orfani.

Eram copii asa de săraci, incat la şcoală, de Paşti şi de Crăciun,  profesoarele ma opreau la ele acasă. Confecţionam tot felul de lucruri, (şi acum sunt in casa goblenuri cusute de mâna ei  - un tablou reprezintă un general al Împăratului Napoleon), pe care directoarea şcolii le vindea şi cu banii obţinuţi primeau si fratii meu cadouri de sărbători.

Mama ma trimitea la şcoală la Bârlad cu unchiul meu, fratele mamei, cu sania trasă de cal. Stăteam la 40 de km de Bârlad (com. Burdusaci-Răchitoasa). Cât un maraton. Aveam doar 13-14 ani.

Pe drum, la Fătăciuni, unchiul m-a lăsat în sanie şi a intrat in  cârciumă. A ieşit pe brânci şi cădea cand  într-un şanţ, cand în altul. Nu  puteam sa-l ridic, desi ma cazneam din greu. Căzuse saracu si în fântână, altadata, de unde l-au scos nişte săteni. Atunci a trecut un om bun, cu sania trasă de un bou, care-şi ducea fiul la şcoală la Bârlad. M-a poftit să merg cu ei, dar i-am spus ca nu pot sa-l las pe unchiul singur pe drum. Culmea este ca eu am ramas singura pe drum. Unchiul  s-a  aburcat in caruta cu greu si a plecat.

Am plecat pe jos, înfăşurată în paltonul mamei. Cand am ajuns într-un sat, la o casă unde erau mai mulţi oameni care săpau o fântână, au crezut că sunt o ţigancă si m-au alungat. Abia cand m-am apropiat si m-au vazut umflata de la ger, m-au bagat in casa. Proprietarii aveau doi copii mici. Am scos din desagă colacii pe care mi-i pusese mama pentru drum si i-am daruit celor mici. Mama mi-i pusese fierbinti. Acum erau bocna de la inghet.  Omul casei a mers în sat să găsească o căruţă care mergea la Bârlad a doua zi m-au pus la drum.  Aşa am ajuns la Bârlad, umflată de gerul cumplit din care, slava Domnului, am supravietuit.

Mama  nu mai avea nici cămaşă pe ea şi nu-si permitea să ne faca noua,  copiilor,  haine bune.  Pe vremea aceea, rochiţe mele erau confecţionate din material pentru morţi, nu din stofă de lână, cum aveau alte fete de vârsta mea. Fiind atât de săraci, directoarea şcolii m-a scutit de taxe. Asa am putut termina şcoala sanitară şi, încet, încet, am putut urca în viaţă."

Are atestat în reanimare şi anestezie, cu prof. Zorel Filipescu.

Una dintre surorile ei a făcut tot studii sanitare şi era şefă la chirurgie, la Elias, unde îi trata pe nomenclaturişti. L-a tratat şi pe Petru Groza. Era chemată ori de câte ori era un şef de la partid bolnav. Şi cu toate acestea, perioada respectivă nu i-a fost calculată la pensie. Sora era căsătorită cu Iosif Cocic, care a lucrat cu Ion Iliescu.

Căsătorită Coandă, doamna Bujor a ramas văduvă la 40 de ani. S-a recăsătorit cu Bujor, caruia i-a crescut băieţii, in varsta de 10 şi 13 ani. În urmă cu 12 ani a rămas din nou văduvă. Unul dintre băieţi a terminat Academia Tehnica Miltara. I-a ajutat foarte mult si cu toate astea, băieţii nu s-au ataşat prea mult de ea.

A avut o viaţă atat de grea, inca si-ar da şi viaţa pentru o vorbă bună.

„Oamenii sunt necăjiţi şi nu au bani. Să aveţi grijă de ei. Sănătate să vă dea Dumnezeu şi să fiţi de folos ţării noastre, să-i ajutaţi pe oameni.

Vă doresc viaţă frumoasă, chiar dacă noi am avut una grea. Să nu mai fie războaie, mama, că e tare greu se duce un razboi!”

Plange la plecare si desi abia se tine in baston, insista sa ne conduca, ca o gazda buna, pana la usa. Imi vede pantofii rosii de lac si exlama brusc:” Doamne, ce pantofi frumosi!” Ne amuzam ca femeia ramane femeie si in cele mai nefericite momente si posturi in care o pune viata. Ne zambeste jucausa si adauga: „Asa sunt femeile, le sclipesc ochii la tot ce luceste!”

 Ne roaga sa revenim, sa-i mai aducem un strop de bucurie in viata. Ar vrea sa stea dreapta in poze, dar cocoasa cu care a ramas ii face sicane. La o frana brusca a tramvaiului, fiind cu mainile ocupate de sacosele cu care i-a crescut pe cei trei Bujori, s-a prabusit pe spate, rupandu-si coloana.

Este o cinste asa de mare sa ne aiba oaspeti, incat se intreaba daca o merita.

 N-ar fi frumos sa-i mangaiem si noi suftetul ranit si trupul obosit, asa cum si ea a tratat cu dragoste si daruire ranile cu care se intorceau militarii nostri din razboi? Acelasi razboi care a lasat-o intr-un capot. Dar cu o inima buna si mare, pe care niciun razboi n-a putut-o salbatici.

Comentarii