Prizonier de doua ori: o dată în război şi a doua oară în căsnicie.

  • Sharebar

 BELU MIRCEA este barbatul care a cazut de doua ori prizonier: o dată în război şi a doua oară în căsnicie.

Căsătorit, 93 de ani, poartă aparat auditiv şi merge cu ajutorul bastonului, dar umorul nu l-a părăsit niciodată.

Soţia are 93 de ani. Nu au avut copii. Doar 70 de ani de viata impreuna si o mare dragoste pentru singurul ei barbat, caruia i-a iertat toate iubirile clandestine, "mai ceva ca Dumnezeu".

- Cum v-aţi căsătorit?
- Când a plecat pe front mi-a spus că „dacă ai noroc, o să ne căsătorim când vin”. Şi asta a fost norocul meu in viata.

- Cum este după 70 de ani de căsnicie?
- Mai târăş, mai gropiş… Mai călca strâmb. Valurile tinereţii sunt mai învolburate.
- Călcam greşit cu piciorul, nu interpretaţi greşit. Era piciorul „crud”, aluneca uşor…
- Iarna aluneci, vara calci într-o gropiţă, iarna iar aluneci şi tot aşa…
- De câte ori aţi călcat strâmb?
- După 2-3 ani de la căsătorie până la ieşirea la pensie.

- Doamna, nu aţi fost geloasă?
- Chiar dacă eram ce era să fac? Nu puteam să mă las de serviciu şi să-l urmăresc. Eram prea ocupată.
- Soţul: am avut noroc (şi râde).

Am fost la o nuntă şi pe la orele 4.00-5.00 dimineata a spus că trebuie să se ducă la serviciu. Eu m-am tinut după el dar a reuşit să dispară ca un cotoi printre blocuri şi de atunci l-am lăsat în pace.

Ce-i ziceaţi când nu-i venea „schimbul 2-3 zile”?
- Ziceam ca el, dar ştiam că minte.

- Un coleg, dl. Mihai, a venit odata la noi acasa şi m-a întreabat de ce îi dădeam soţului borcanele pline cu mâncare. Eu îi spuneam că îmi plăcea să fie hrănit, să arate bine, chiar şi cu burtă. Seara zicea că pleacă la serviciu şi să-i mai pun de mâncare.
- O hrăneaţi şi pe cealaltă?
- Da, şi pe ea… Cum aţi ghicit?? (şi râde), dar nu în permanenţă.

- Dacă aţi avea un tren, l-aţi umple cu femei? Ar avea toate loc la geam??
- Da, mă mai gândesc…. dacă mai aveam şi eu 25 de ani ma agatam de tren.
- Aţi fost un crai.
- Soţia: Şi jumătate.

Aţi avut o mare iubire ?
- Da, soţia, altfel nu stăteam împreună atâţia ani.

Nu ştiu cum au trecut anii ăştia. Medicii spun să nu ne mai gândim la tinereţe.

Arătaţi foarte bine şi acum.
- Soţia: Se miră şi neamurile că are o faţă aşa frumoasă.

Doamnă, sunteţi o martiră, bujorul pe care vi l-am daruit este prea puţin. Sunteţi un „veteran in căsnicie”.

- Am ţinut mult la el. Când eram bolnavă plângeam gândindu-mă că dacă mor eu pe el cine o să-l mai îngrijească (dându-i lacrimile).
- Strănepoata: eu n-am întâlnit un om care să iubească aşa de mult…

Cum a fost pe front?
Am fost chemat la oaste în anul 1944. Făceam parte din cel mai tânăr contingent. Trei luni am făcut instrucţie în opinci. De-abia pe front am primit bocanci si am fost echipaţi complet de luptă. A venit preotul, ne-a ţinut o slujbă, ne-a dat cu aghiazmă….şi ne-a spus: „care vă întoarceţi, vă întoarceţi, care nu…” Am intrat 1400 in lupta şi ne-am mai intors 700. Restul au murit sau au căzut prizonieri, ori au dispărut.

În zona Ardealului, aproape de Oarba de Mureş, am fost încercuiţi de nemţi şi de unguri. Nu mai aveam armament, nu mai aveam mâncare. Nu mai aveam nimic.

Văzând pericolul la care eram expuşi, maiorul-comandant de batalion şi un colonel-comandant de regiment (7 Grăniceri) au dat ordin ca fiecare să fie pe socoteala lui. Sa se salveze cum poate. Nu s-au salvat multi:

„Cădeau soţii şi feciorii
Cum se scutură bujorii”

- Mi-aţi făcut o mare bucurie dăruindu-mi acest bujor ( il sărută).
Viaţa militarului pe front este ca a unei furnici.

Am fost luat prizonier la unguri. Săpând la tranşee am reuşit să scap. Am fugit printr-o pădure, fără să ştiu încotro să apuc. După o lună am reuşit să ajung acasă. Aici am avut ceva probleme pentru că românii nu credeau că sunt tot român. Era să fiu şi executat. Dar m-a salvat un locotenent - colonel care m-a întrebat dacă ştiu pe cineva în Curtea de Argeş. Am spus că ştiu nişte boieri şi, astfel, am primit o adeverinţă să mă prezint la unitate.

După război a fost secetă, foamete, era o invazie de păduchi. După ce m-am căsătorit au început greutăţile....În Bucureşti erau puţine fabrici, puţine locuri de muncă. Era sălbăticie. Munceam câte 14-15, chiar 16 ore pe zi la patron. Nimeni nu zicea nimic, că altfel erai trimis acasă şi ce făceai? stăteai să-ţi crească barba de 5 m.

Doamna Gina Belu, strănepoată a fost prezentă la intalnirea noastra.
- Cum e ca om ?
- Ţi-e mai mare dragul să-l asculţi. Are atâta optimism, atâta putere! Asta este o generaţie pe care o s-o pierdem. Sunt extrem de lucizi. Nu cer nimic şi noi le dăm prea puţin.

- Ziua de astăzi este cea mai frumoasă zi din viaţa mea, prin vizita dumneavoastră. Să vă cunosc a fost un mare privilegiu. Este unicul eveniment din viaţa mea!

Comentarii